Cum se ajunge la divort ? – o constatare din practica in cabinet

Am constatat de-a lungul activitatii din cabinet ca tot mai multi tineri casatoriti ajung sa se confrunte cu divortul. Interesant este ca din ceea ce am observat, motivul care a dus la separarea celor doi este de cele mai multe ori acelasi. Lucrurile decurg dupa urmatorul tipar: cei doi se casatoresc dupa o relatie de cativa ani. Totul este cat de cat in regula si relatia este in mare parte satisfacatoare. La un moment dat unul dintre parteneri ( de cele mai multe ori sotia) isi doreste un copil. Insista pe langa sot sa conceapa copilul, desi partenerul afirma ca nu e momentul sau ca nu se simte pregatit. Dar in cele mai multe cazuri ea nu renunta la dorinta ei, justificabila de altfel. Ea se gandeste ca e timpul sa devina mama pentru ca are varsta potrivita, iar instinctele sale se activeaza si devin din ce in ce mai puternice. Vede prietene insarcinate sau cu copii, vede alte femei de aceeasi varsta in astfel de posturi si asa isi doreste din ce in ce mai mult. In plus apare si presiunea sociala. Rudele, prietenii, cunoscutii o intreaba mereu: “ dar voi nu faceti un copil?”, “nu imi faceti un nepotel?” etc. Sotia e nevoita sa dea tot felul de explicatii sustinute mai mult de inventii decat de ceea ce crede ea pentru a nu-si prezenta sotul in postura celui rau care nu isi doreste copii. Astfel ajunge in punctul in care insista, insista, insista.

Sotul cedeaza pentru a nu o mai auzi cum se plange, dar spera in adancul sufletului ca sarcina nu va aparea prea devreme. Pana la urma sunt atatea cupluri care incearca ani de zile pana ce apare copilul. Dar ghinion. In cateva luni, sau chiar mai repede, sotia ramane insarcinata. In sfarsit este si ea fericita, iar el nu e nevoit sa ii mai auda nemultumirile. Daca are noroc sarcina decurge bine si copilul se naste sanatos.

Acum este momentul inceputului sfarsitului relatiei!

Ea este epuizata de sarcina, de nastere si de perioada in care copilul este foarte mic. Toata viata ei se schimba. Durerile provocate de nastere, hormonii, depresia postnatala cu simptomele ei care o fac sa se simta trista, nervoasa, incapabila, neajutorata, singura si fara sanse de a o scoate la capat, toate duc la o stare psihica dezagreabila. Sta toata ziua in casa, renunta la activitatile ei (serviciu, prietene, cumparaturi, hobby-uri etc), face 24 de ore din 24 aceeasi treaba (spalat, mancare pentru copil, calcat, curatenie etc.). Isi pierde in felul acesta toate recompensele sociale de care beneficia pana in momentul nasterii ( glumele cu prietenii, aprecierile, discutiile interesante, iesitul in oras etc.). Se simte incapabila sa creasca copilul asa cum si-ar dori si sa ii ofere ceea ce are nevoie. In mintea ei apar o multime de ganduri negative: “ nu sunt o mama buna”,  “nu ma descurc”, “nu sunt in stare sa imi linistesc copilul atunci cand plange” etc.

Peste acest munte de probleme se adauga indiferenta sotului. El merge la serviciu, vine apoi acasa si spera sa se odihneasca dupa o zi grea sau macar sa se retraga in lumea virtuala lucrand pe laptop, sau vorbind la telefon. Dar apare sotia (nearanjata si cu o falca in cer si una in pamant) care ii cere sa mearga impreuna in parc cu copilul, la cumparaturi sau in orice alt loc doar pentru a iesi si ea din casa. De cele mai multe ori sotul nu e foarte incantat de idee si isi justifica dezacordul prin faptul ca e obosit pentru ca a muncit, nu a stat acasa toata ziua, iar acum are nevoie de timp de relaxare. Sotia e nemultimita, se simte singura, fara sustinere si epuizata fizic, dar mai ales psihic. Renunta pana la urma la a mai solicita implicarea sotului si isi transfera inconstient afectiunea fata de sot catre copil. Macar el o va iubi neconditionat si o va accepta asa cum este.

Povestea se repeta perioade lungi de timp. Pe zi ce trece ea se simte din ce in ce mai abandonata. Pe de alta parte sotul simte si el un mare gol in relatia lor. De cand s-a nascut copilul, desi el era nepregatit pentru asta, a pierdut mare parte din atentia si afectiunea sotiei sale. Se simte pe locul doi, abandonat si inutil. Nu isi gaseste locul in familia in care pana la aparitia copilului era stalpul de sustinere.  Intre timp sotia a invatat sa fie propriul stalp.

Dar evolutia relatiei nu se termina aici. La un moment dat ea isi reia viata sociala si profesionala. Se intoarce la serviciu, merge la sala, se intalneste cu prietenele etc. Laudele, aprecierile si cuvintele frumoase incep sa isi faca aparitia. Dar nu din partea sotului. Intr-o perioada in care ea este vulnerabila, suferind din cauza unei lipse enorme de afectiune, apreciere si sustinere, intr-o perioada de nemultumire profunda fata de viata de familie in care s-a simtit abandonata, neimportanta, neapreciata, apare un barbat care o face sa se simta din nou femeie. O face sa se simta importanta, frumoasa si valoroasa, ii aduce aminte ca nu e doar mama ci si femeie ( chiar daca ea se considera o mama rea, neputinciosa, cu cateva kg in plus sau cu alte defecte). Ea se ataseaza emotional de el si isi da seama ca mai are o sansa la o viata fericita, desi nu ia in serios nici o clipa varianta de a divorta.

Uneori ea ii spune sotului ce se intampla, in speranta ca el se va trezi si va schimba ceva in bine, sau afla el si conflictul e tot mai mare. Nici unul dintre cei doi parteneri nu vrea sa isi asume responsabilitatea pentru situatia in care s-a ajuns. Sotul afirma ca i-a acordat atentie sotiei si ea l-a respins. Adevarat uneori. Dar nu se gandeste de ce ea l-a respins- poate pentru ca era dezamagita de neimplicarea lui. Ea spune ca el a neglijat-o. Corect si asta. Dar poate ca el s-a simtit dat la o parte, inutil in cresterea copilului. Nici el nu a insistat foarte mult sa fie implicat, dar poate ca nu a stiut cum sa faca asta. Poate ar fi vrut ca sotia sa nu se transforme intr-un supererou si sa se descurce singura si i-ar fi placut sa ii ceara direct ajutorul facandu-l sa se simta important.

El afirma ca ea nu ii mai acorda aceeasi importanta si ca l-a pus pe locul 20 in lista prioritatilor. Ea isi justifica comportamentul prin faptul ca avea un copil de crescut care e dependent de ea, pe cand el se poate descurca si singur ca e adult.

Ea spune ca el e mereu obosit , dar are suficienta energie sa desfasoare diverse activitati cu prietenii. El justifica prin faptul ca are nevoie de relaxare.

Reprosurile curg zi de zi si nimeni nu schimba nimic. Intrebarea e: vor cei doi sa fie impreuna sau nu? Daca raspunsul este DA, atunci primul pas ar fi sa inteleaga si sa accepte ambii parteneri ca responsabilitatea pentru ceea ce a devenit relatia lor este a amandurora. Nici unul nu a ajuns sa il abandoneze pe celalalt si relatia in sine de bine ce ii era. Cumva amandoi au renuntat sa mai lupte pentru relatia lor.

Dar situatia se poate imbunatati. Nu e simplu si nu se intampla peste noapte, dar cu efort sustinut situatia se va remedia considerabil.

Daca nu vor sa continue relatia, atunci macar sa ajunga la o intelegere incat separarea sa aiba loc fara traume majore pentru copil si pentru ei. Separarea va avea loc intr-un mod civilizat in momentul in care cei doi vor intelege ca vina nu apartine exclusiv unuia dintre ei ci amandoi au participat in mod egal la sabotarea mariajului.

Cred ca familiile pot fi salvate. Adica se pot salva singure cu efort, dragoste, implicare si perseverenta. Succes!